Eu
Țărână din țărână, dumnezeu adevărat din dumnezeu adevărat.
Argila din propriile mâini, idolul fals din poze, instantanee a fiecărei clipe scurse
în omagiul celeilalte, carpe diem răsuflând obosit prin baruri și coridoare.
Cândva flacăra nu va mai arde. Va ramâne cenușa unde am lăsat-o, în voi ?
Voi cei care mi-ați ascultat ruga, cei care mi-ați dat crezare, înghițind nesătui cuvinte
ce nu au pretins niciodată că au vreo noimă, vreun scop, vreo rimă jovială.
Precum spânzuratul în copac, atârn la mila vântului căruia nu-i cunosc direcția
vântul pacii, vântul care-mi închide ochii.
Ce-mi spune oglinda despre lumea ce mă-nconjoară?
Privind-o, nu știu ce-mi stă în spate, nu văd cuțitul, nu văd trecutul, nu văd războaiele
purtate pe nerăsuflate între îndrăgostiți și patrii,
între floarea uscată, sfărâmată în palme, și seceta verilor.
Fiecare vară e la fel, albastră, fulgerătoare.
În oglindă mă uit cu ochii închiși
să văd cristalinul cascadelor ce cad peste noi
noi, stânci veșnic umede, reci, în artificiala armonie
cu pământul de dedesubt și apa de deasupra.
Picioarele împletite, două câte două, fără retorică, fără maniere
ne sunt simbolul iubirii strâmbe, transpirate.
Stăm unul peste celălalt, pe rând, negri și transpirați ca ocnașii
Condamnați la munca silnică de a intra unul într-altul
și de a ieși fără comori.
Iubirea mea o vreau albă, întinsă pe iarba din aprilie
în rochie largă, picior peste picior.
Fără istorie, fără prenume sau dată de naștere.
Încă o dată privesc cerul – mai gol decât credeți –
te iau de mână și nu aștept nimic.
