Nu suntem păsări cântătoare
Vom putea vreodată să nu ne mai temem
și să zburam lângă păsări
cu aripi pe care, din când în când,
mai picură sângele negru al zorilor?
Să nu mai fie spaima
de a rămâne necunoscuți și nerostiți
de buze străine și indolente.
Voi zbura lângă o ciocârlie
ea va cânta bucuria, eu o sa tac uitarea
respinsă de pământ și de moarte
o viață ramasă pentru a cere
iertare, iubire și hrană din voi
din toate chipurile strâmtorate în poze
prinse în momente ce se încăpățânează să nu se repete.
Fiecare imagine e un mic cimitir
al zâmbetelor.
Am supărat mări și munți
neștiind să planez, am învățat prăbușirea
încă de când m-am prăbușit din pântece.
Văzduhul nu mă ridică lângă ciocârlia mea sură
deși mă hrănesc cu semințe delicate de lacrimi
și-mi înfig ghearele în solul ce nu mă ia
lipindu-mi-se pe tălpi ca o telegramă veche ce anunță moartea unei mame
consemnând în cuvinte ce nu vei mai putea să vezi niciodată.
Presupuneri și aluzii, zvonuri și temeri
asta ne face oameni, asta suntem
o voce cam surdă
într-o pădure străveche
deasupra căreia zboară ciocârlii compătimitoare.
