Cutia de gânduri

Examen oftalmolgic

infinihil — Tue, 22 Jun 2010 22:21:24 +0000

A observat cineva?

Că vorbim mai mult decât ascultam

mai mult decât ar putea asculta toate urechile lumii

urechi de straini și prieteni, de mamă sau de tată

oameni care aleg tăcerea, plecându-și capetele

nu știu că toți bărbații sunt regi și toate femeile regine

doar că nu au tron

doar eșafoduri.

A observat cineva?

Că nu mai există liniște

nici în mijlocul iernii, nici când te trezești în miezul nopții

și numeri pe degete mașini sau oamenii de pe stradă

ce merg în cercuri crezând că merg înainte

doar tu de sus, un dumnezeu insomniac,

știi că nimeni nu merge de fapt nicăieri

pentru că nu au unde să ajungă.

A observat cineva?

Că nu ne mai aparținem decât sub ploaie

lipindu-ne trupurile frânte sub umbrele

formam de fiecare dată un monument al nevoii

nevoie de tine și de mine, de trecut și viitor

de bani și caldură și poate ceva de pus pe masă

pentru când vom fi singuri cu ceea ce avem

și avem atât de puțin.

Un cântec pe întuneric

infinihil — Sun, 09 May 2010 22:31:43 +0000

Deasupra noastră, soarele negru apune
în lumea mea și-a ta, a îndrăznelii ce ni se prelinge prin vene
doar contopirea ne pregătește pentru singurătate.
doar singurătatea ne pregătește pentru contopire.

Iubindu-ne am amețit în gânduri, am cântat
când lumea plângea morții, când norii scuipau ploaia
ne întindeam nesimțitori pe iluziile cântului
strigat în doi, pe nerăsuflate, un cântec de dragoste, sensibil.
Se auzea chitara trupului meu gros, violoncelul vocii tale
patru pași pe podea, nu știam să dansăm decât pe cântecul nostru,
eroticul cântec al luminii fără de întuneric.

Deasupra orașului, soarele negru a uitat sa apună
în lumea lor, a spaimei ce le tremură prin măruntaie
doar singurătatea ne pregătește pentru vise
doar visele ne pregătesc pentru singurătate.

Nu suntem păsări cântătoare

infinihil — Thu, 08 Apr 2010 21:43:01 +0000

Vom putea vreodată să nu ne mai temem
și să zburam lângă păsări
cu aripi pe care, din când în când,
mai picură sângele negru al zorilor?
Să nu mai fie spaima
de a rămâne necunoscuți și nerostiți
de buze străine și indolente.
Voi zbura lângă o ciocârlie
ea va cânta bucuria, eu o sa tac uitarea
respinsă de pământ și de moarte
o viață ramasă pentru a cere
iertare, iubire și hrană din voi
din toate chipurile strâmtorate în poze
prinse în momente ce se încăpățânează să nu se repete.
Fiecare imagine e un mic cimitir
al zâmbetelor.
Am supărat mări și munți
neștiind să planez, am învățat prăbușirea
încă de când m-am prăbușit din pântece.
Văzduhul nu mă ridică lângă ciocârlia mea sură
deși mă hrănesc cu semințe delicate de lacrimi
și-mi înfig ghearele în solul ce nu mă ia
lipindu-mi-se pe tălpi ca o telegramă veche ce anunță moartea unei mame
consemnând în cuvinte ce nu vei mai putea să vezi niciodată.
Presupuneri și aluzii, zvonuri și temeri
asta ne face oameni, asta suntem
o voce cam surdă
într-o pădure străveche
deasupra căreia zboară ciocârlii compătimitoare.

Punctul pe iubire

infinihil — Wed, 07 Apr 2010 21:42:20 +0000

A te defini ar însemna
să-mi dau jos hainele încet, în pragul ușii
așezându-mă lângă tine fără asteptari, fără uitare.
Eternitatea ar fi o secundă de dragoste
făcută legați la ochi și de mâini, cum se cuvine
atunci când iubirea devine o artă, nu o luptă
se schițează gesturi fără să le cunoști de dinainte
fără să știi când și dacă soarele rasare.
Împărțind singuratatea la doi, o fracție simplă
am înțeles că numărătorul e amorul rece
numitorul suntem noi, de mână sau spate în spate.
Fiecare comoară de-a ta mi-o voi îngropa între oasele grele
sau poate între membre, unde nu te vei uita decât tu
curiosul pirat al cărnurilor
cu un papagal pe care doar eu îl pot vedea pe umăr
și o singură corabie cu doi căpitani.
S-au vestejit copacii aplecându-se lacomi
după trupurile noastre călare pe vânt
imitându-ne strigatul au muțit
nedormindu-ne nopțile au obosit.

Visele nu-și mai au rostul când le așteptăm
Deși le trăim zi de zi.

T.S. Eliot

infinihil — Mon, 15 Mar 2010 23:53:55 +0000

Nu voi plictisi cu explicații și critică, voi sădi în pământul meu virtual mici muguri de poezie adevărată.

[...]

There will be time, there will be time

To prepare a face to meet the faces that you meet;

There will be time to murder and create,

And time for all the works and days of hands

That lift and drop a question on your plate;

Time for you and time for me,

And time yet for a hundred indecisions,

And for a hundred visions and revisions,

Before the taking of a toast and tea.

[...]

Do I dare
Disturb the universe?
In a minute there is time
For decisions and revisions which a minute will reverse.

[...]

And the afternoon, the evening, sleeps so peacefully!

Smoothed by long fingers,

Asleep … tired … or it malingers,

Stretched on the floor, here beside you and me.

Should I, after tea and cakes and ices,

Have the strength to force the moment to its crisis?

But though I have wept and fasted, wept and prayed,

Though I have seen my head [grown slightly bald] brought in upon a platter,

I am no prophet—and here’s no great matter;

I have seen the moment of my greatness flicker,

And I have seen the eternal Footman hold my coat, and snicker,

And in short, I was afraid.

[...]

I have heard the mermaids singing, each to each.

I do not think that they will sing to me.

I have seen them riding seaward on the waves
Combing the white hair of the waves blown back
When the wind blows the water white and black.

We have lingered in the chambers of the sea
By sea-girls wreathed with seaweed red and brown
Till human voices wake us, and we drown.

Eu

infinihil — Mon, 15 Mar 2010 22:54:56 +0000

Țărână din țărână, dumnezeu adevărat din dumnezeu adevărat.
Argila din propriile mâini, idolul fals din poze, instantanee a fiecărei clipe scurse
în omagiul celeilalte, carpe diem răsuflând obosit prin baruri și coridoare.

Cândva flacăra nu va mai arde. Va ramâne cenușa unde am lăsat-o, în voi ?
Voi cei care mi-ați ascultat ruga, cei care mi-ați dat crezare, înghițind nesătui cuvinte
ce nu au pretins niciodată că au vreo noimă, vreun scop, vreo rimă jovială.
Precum spânzuratul în copac, atârn la mila vântului căruia nu-i cunosc direcția
vântul pacii, vântul care-mi închide ochii.

Ce-mi spune oglinda despre lumea ce mă-nconjoară?
Privind-o, nu știu ce-mi stă în spate, nu văd cuțitul, nu văd trecutul, nu văd războaiele
purtate pe nerăsuflate între îndrăgostiți și patrii,
între floarea uscată, sfărâmată în palme, și seceta verilor.
Fiecare vară e la fel, albastră, fulgerătoare.
În oglindă mă uit cu ochii închiși
să văd cristalinul cascadelor ce cad peste noi
noi, stânci veșnic umede, reci, în artificiala armonie
cu pământul de dedesubt și apa de deasupra.

Picioarele împletite, două câte două, fără retorică, fără maniere
ne sunt simbolul iubirii strâmbe, transpirate.
Stăm unul peste celălalt, pe rând, negri și transpirați ca ocnașii
Condamnați la munca silnică de a intra unul într-altul
și de a ieși fără comori.
Iubirea mea o vreau albă, întinsă pe iarba din aprilie
în rochie largă, picior peste picior.
Fără istorie, fără prenume sau dată de naștere.

Încă o dată privesc cerul – mai gol decât credeți –
te iau de mână și nu aștept nimic.

Azi râdem pentru că de ce nu

infinihil — Wed, 24 Feb 2010 23:27:48 +0000

Din seria femei vs barbati vs restul lumii:

Groucho Marx

În spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie, iar in spatele ei se află soţia bărbatului.
Cauza principală a divorţurilor este căsătoria.

H.L. Mencken

Primul sărut este furat de bărbat; ultimul este cerşit de femeie.
Misogin: Un bărbat care urăşte femeile la fel de mult pe cât se urăsc ele între ele.
Un gentleman este un bărbat care nu loveşte niciodată o femeie fără să fie provocat.
Adulterul este aplicarea democraţiei în dragoste.

Mae West

Toţi bărbaţii sunt la fel – în afară de cel pe care l-ai cunoscut tu şi care e diferit.
Femeile care au “un trecut” sunt interesante pentru un bărbat, pentru că bărbaţii speră că istoria se repetă.
Inteligenţa este un atu pentru femeia îndrăgostită care e destul de deşteaptă încât să o ascundă.

I hurt myself today to see if I still feel

infinihil — Sun, 21 Feb 2010 19:53:27 +0000

Paul Valery spunea că durerea este ceea ce simțim mai al nostru și mai străin de noi. Nimic mai adevărat. Această posesie de necontestat a durerii, prezența ei precum o sarcină nedorită o transformă în bastardul mileniilor. Și tocmai respingerea ne apropie de ea. Când ne scufundăm într-o mlaștină ne zbatem pentru a scăpa, scufundându-ne mai adânc, mai repede. Secretul supraviețuirii constă în banalul letting go. Fără tremurat, fara palpitații. Fara membre însetate de viață. Același lucru se întâmplă și cu durerea. O împingem deoparte, îi întoarcem spatele, n-o recunoaștem. O tratam, o acoperim cu pansamente, o îndesăm cu pastile, o ungem cu creme, o îndulcim cu ciocolată și cu melodii, o încălzim cu dimineți de vară, o acoperim cu plapuma noaptea, așteptându-ne să nu o mai găsim în noi când ne trezim. Iar cruda dimineață o trezește odată cu noi. De ce ne ia prin surprindere? De ce nu știam că încă mai e acolo, că durerea nu poate fi amagită de către promisiunile somnului sau ale timpului? Biblia spune că omul a fost făcut din țărână. Însa trecerea anilor ne-a învățat că omul a fost făcut din țărână și durere. Eva nu a primit doar o coastă, a primit și durerea lui Adam. Și totuși, de unde provin diferențele între durerea la masculin și durerea la feminin? Din cultură – rezultatul istoric al activității oamenilor pe pământ. Diferențele între noi doi, între femeie și barbat sunt fluturii născuți din coconul anilor plini de lupte, sudoare, domnișoare disperate, sclavie și curtezane. Diferențele s-au cristalizat în timp, iar fragilitatea mea a dus la vigoarea ta și invers. Învelișurile de satin ce-au învelit femeile le-au subțiat pielea, precum armurile au îngroșat-o pe cea a bărbaților. Papușile cu care m-am jucat m-au învățat manipularea, iar mașinile cu care te-ai jucat tu ți-au arătat ce înseamnă controlul și autoritatea. Durerea la feminin nu e ca o femeie. Nu e delicată, nu e subtilă, nu o auzi din capătul străzii, pașind pe tocuri, nu îi simți parfumul. Durerea la feminin e pumnalul înfis în spate în cel mai întunecat loc al aleii, unde nici câinii nu latră. Și pe lângă caracterul ei neprevăzut, mai are și atributul de a fi eternă. În cazul bărbaților însă, durerea nu îi ia pe nepregătite. Ei au fost crescuți cu cifre, nu cu basme, cu noroi, nu cu dantelă. Ei nu au sperat niciodată ca viața să fie frumoasă conform șablonului pe care umanitatea se straduiește să îl păstreze viu în mințile copiilor. Ei nu s-au hrănit cu speranță, ei și-au făcut din durere un prieten. Ei au scris marile romane ale suferinței omenești, ei au scris înțepătoarele melodii ale obidei. Ei au spus ceea ce nu vrea nimeni să audă. Însă în ciuda amiciției cu mâhnirea intrisecă, iubesc. Pentru a iubi, ai nevoie de mai mult curaj decât pentru un razboi. Pentru că în iubire nu vei gasi nicio tranșee. În iubire, sârma ghimpată vrea mereu să înțepe. Armele vor mereu să tragă. Sângele vrea mereu să curgă. Însă decizia unanimă de a opri focul ne-a adus aici. Sute de mii de oameni fac dragoste acum. Sute de mii se țin de mână. Sute de mii se sărută. Sute de mii o iau de la capăt. Sute de mii nu simt durerea.

Post-mortem

infinihil — Sun, 17 Jan 2010 00:04:38 +0000

Post-mortem

After I jumped it occurred to me. Life is perfect, life is the best, full of magic, beauty, opportunity. And surprises, lots of surprises, yeah.

Ne-am legat în fiecare zi la ochi

de-a baba oarba, de-a v-ați ascunselea ne jucam

pe tabla mare de sah, orașul

plin de pioni buimaci, regi și regine

ținându-se de mână

și nebuni, mulți nebuni.

Am uitat ce am vrut să-ți spun în nopțile

în care mă ascultai cu ochii împânziți

cu dragoste și momente

mi-am amintit acum, post-mortem

un cadavru visător

plin de cuvinte sfârșite de timp

stinse cu ceară.

În plămâni nu mai e aer

doar cerneala pe care am înghițit-o

sărutându-ți scrisorile

doar sarea pe care am strâns-o

de pe buzele înmuiate în lacrimi

și, din când în când, în apa mării.

Pe trotuarul pe care sunt acum întinsă

privind cerul cu ochii închiși

au pășit, pe rând, fără să se uite în direcția mea,

doi copii blonzi, râzând

o domnișoaraă strigând la telefonul mobil

nevinovat de altfel

un bătrân și o bătrână, față în față, spate în spate

prinși într-o tăcere mai gravă

decât tăcerea mea.

Și mi-am dat seama, puțin prea târziu,

Că viața e frumoasă.

Dansam cu somnul

infinihil — Fri, 15 Jan 2010 19:56:07 +0000

Și ne-am întins trupurile pe așternuturi

visând sirene, ruine și oceane

am strâns himere frânte sub pleoape

eram două cobre, dansam pentru îmblânzitorul de șerpi.

Și-am fost pâgâni în acea noapte

imprimându-mi trupul pe al tău

am strâns amintiri sub buze

am fost bărbat și femeie, am dansat tango.

Și ne-am strigat visele în fața lumii

purtându-ne-n spate povara mândriei

am strâns tragedii sub pumnii noștri

am fost soldați, mărșăluiam.

Și navigam pe propriile trupuri

iubind noaptea dintre zile

am strâns decenii sub piele

eram bătrâni, dar încă mai dansam.

Și ne grăbeam pe coridoarele uitării

arzând pe dinauntru

ne-am strâns umbre în ochi

am fost curajoși, am dansat până la sfârșit.

Și-apoi ne-am trezit…