Dor de ducă

De fiecare dată încep să simt lipsa oamenilor cu o mică întârziere. Poate așa cum amân spălatul vaselor amân și dorul. În era calculatoarelor, totul are un lag. Până de curând, înjuram printre dinți pereții de bloc din București, subțiați de speranțele și iluziile care se scurg prin ele o alarmă care se declanșa deasupra în fiecare dimineață la ora 6. Apoi s-a oprit, iar o bună bucată de timp nu am știut de ce. Vecinul care se trezea în fiecare dimineață la 6 și fuma la fel de mult ca mine a murit de cancer de plămâni. Și deși nu l-am cunoscut dincolo de un „bună ziua” stângaci la intrarea în lift, azi mi-e dor de el și de alarma care suna. De constanță. Nu mă împac deloc cu schimbările. Abia acum îmi dau seama cât mi-e de dor de bunicii care au căzut secerați de trecerea timpului anii trecuți. De poveștile lui despre război și avioane care mă plictiseau teribil. De criticile ei și de singurele momente în care mă aprecia – când îi citeam din Psalmi din Biblie. Nu i-am citit destul, nu am făcut destul. E firesc ca moartea să scoată la iveală egoismul? O tânără cu bunici morți nu mai e tânără ci, așa cum m-a asigurat vânzătoarea de la supermarket azi prin fraza „taci puțin că așteaptă femeia aia să o servesc”, e femeie. Deși nu mă machiez, urăsc toate felurile de creme și ritualurile mi se par mai complicate decât o problemă de geometrie și nu am pantofi cu toc, doar bocanci… sunt femeia aia. Am parcurs de atât de multe ori drumul casă-metrou cu ochii în pământ încât fiecare piatră mi-e prieten, fiecare gaură crăpată și fiecare muc de țigară uitat cu săptămânile a fost privit și răsprivit. Ochelarii mei de cal sunt rușinea, sila și decepția. Încă nu m-am hotărât dacă eu sunt dezamăgirea sau ceilalți. Iar în plasa nemulțumirii mele cronice au căzut multe muște cu chip de om, pentru toți sunt omul care spune ce gândesc, gânduri cam scabroase uneori, dar amuzante. Ridi, Pagliaccio, e ognun applaudirà! Vă aștept aplauzele care mă transformă în neom, în tot ce detest. În argila în care și-au băgat mâinile murdare și părinți și bunici și bărbați excitați și femei invidioase. Un geam murdar de amprente pe care niciun ziar nu îl poate șterge fără a lăsa scris cu cerneală neagră măcar o insultă, măcar o părere nesolicitată. Și-am ajuns de la lipsă și saudade la mine, poate măcar scriind îmi pot da seama cât de mult îmi place să-mi privesc reflexia murdară în toate bălțile, cât de mult urăsc să mă iubesc și gândul că nimeni nu mă va iubi sau urî așa cum știu eu să o fac. Nopțile trecute am visat că m-am întâlnit pe stradă și m-am bătut cu pumnii și picioarele. Nu am ripostat deloc, ba chiar râdeam. Am înțeles că eu sunt călăul și eu îmi pun pe cap vălul negru în fiecare dimineață, după ce-mi dau jos vălul somnului. În fiecare zi mă înmormântez silit și tot eu sun clopoțelul să audă cineva că nu sunt moartă, dar nu se aude. Pentru că nu vreau să se audă…

Anunțuri

~ de Diana pe Aprilie 26, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: