Noi e persoana întâi singular

Fericirea e aducătoare de vinovăție. Din ipostaza de condamnat la moarte, ți se pare că nu ți se cuvine o prăjitură cu cremă de prietenie, un pahar de apă limpede ca iubirea împărtășită, o friptură coaptă la focul mulțumirii de sine. Nu, ultima ta masă îți va sta în gât și o să te gândești mereu la pământ, la unde ți-e locul, la răcoarea singularității și a fulgului unic, dar cu o cădere similară cu a celorlalți. Cădem cu toții. În gropi de asfalt, pe care ni le săpăm cu vorbe ascuțite și apoi le acoperim cu frunzele scuzelor, zburate mult prea ușor. Dacă am pune toți oamenii nefericiți într-o încăpere, ar deveni fericiți împreună? Mai e plăcută regăsirea în ceilalți? Când îmi regăsesc dramele în ceilalți, mă simt ca atunci când eram mică și încercam să mă uit în oglindă pe întuneric. Mi-e teamă, mă văd pe mine, dar parcă nu sunt eu, parcă sunt schimonosită de întuneric și lumina lunii e artificială, căci luna înseamnă și refugiu pentru îndrăgostiți, și nebunie. Dacă ne-am strânge cu toții și ne-am asculta, am vrea să ne mai ascultăm? Nu ne-am acoperi urechile ca niște maimuțe încăpățânate ce-și așteaptă rândul să mestece banana sau să moară masculul alfa ca să-i putem lua locul? Fericirea e vinovăție și panică. Nefericirea e vinovăție și panică. Iadul sunt ceilalți și raiul sunt clipele în care pot să mă plâng de ceilalți și de singurătatea pe care mi-o aduce apropierea de ei. Sunt singură între milioane și mă prefac modern că vreau să nu mai fiu așa. Că prietenia e condiționată de o notificare pe chat așa cum câinele lui Pavlov saliva la auzul unei sonerii. Că iubirea e condiționată de trandafirii roșii, nu albi sau galbeni, nu, albul e moartea și galbenul e gelozia. Că dragostea de mamă și de tată înseamnă bani și încurajări false, că dragostea de animal se naște din mai mult decât nevoia animalului de a mânca și-a fi mângâiat. Că nu am nevoie de voi și-mi șterg toate urmele, dar las mereu niște firimituri de pâine acolo să le mâncați ca niște ciori flămânde și să-mi spuneți că le-ați mâncat de dorul meu. Mă prefac că trăiesc și că aleg să rămân în viață, că mănânc sănătos și fac sport și că viața trebuie prelungită și că se poate muri de bătrânețe, nu de plictis. Da, trăiesc și nu aștept moartea așa cum nu am așteptat nici viața. Ce bine-ar fi ca liberul arbitru să nu sufle în fluier ori de câte ori ți se pare că ești un exponat la grădina zoologică. Nu unul nobil, cu care copiii să își facă poze, ci lupul care se plimbă dintr-un colț într-altul și trăiește doar pentru repetiția pașilor. O repetiție fără finalizare, fără spectatori și bilete vândute, totul e gratis și fără public. Sunt liberă să trăiesc, deci nu sunt liberă să mor. Și nu mai știu care e diferența dintre fericire și nefericire.

Anunțuri

~ de Diana pe Octombrie 25, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: