Un moment cu mormântul

Cine mă prinde când cad în uitare?

Şi joaca mea de-a visătoarea

Se transformă în boală?

Să visăm amândoi că suntem marea

Şi trupurile noastre de apă se ciocnesc ca nişte valuri

Degeaba, spumos şi albastru.

 

Cine mă prinde când nu cade ploaia?

Rădăcini nefireşti mi-au ieşit din orbite

S-ajungă pe tine, să-mi înflorească floarea agăţătoare

Şi să mă-nfig în adâncuri.

Cu seva ta sărată şi schimbătoare

Aş putea trăi fără idealuri.

 

Cine mă prinde când cad în luptă?

Soldat fără glorie pe câmpia

Libertăţii de a fi sau a nu fi.

Întunecimile mele nu ştiu să reflecte

Decât lumina ta necontenită.

 

Cine mă prinde când cad în păcat?

Şi târcoalele deznădejdii sunt ca un carusel infinit

Ce mă dă peste cap şi vomit şi nu e nicio bară

De care să mă ţin.

Am grijă să nu cad, dedesubt e mormântul

Dar nu-i nimic, îmi stă bine în roşu şi negru.

Anunțuri

~ de Diana pe Decembrie 9, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: