Memento mori, obliviscere vitam

•Martie 11, 2013 • Lasă un comentariu

Trăindu-mi traiul o să uit să mor

Părăsirea carcasei purtătoare de vise

Va rămâne o amintire străină a unui alter ego ghinionist

Ce nu invocă nemurirea ca răspuns la „Ce planuri de viitor ai?”

Știința sucombării se învechește odată cu optimismul –

Prietenul înduioșant al vânătorului de ușurătate.

Când cea mai mare aventură e clipitul,

În orbite mi s-au cuibărit particule de nădejde

Că eu nu sunt ca celălalt, că eu nu sunt umană;

Născută, nu făcută, cea de o ființă cu moartea

Prin care toate s-au desfăcut.

 

Iar dacă a muri însemnă a privi soarele în față, îi voi privi cu drag până irișii mi se vor transforma în cărbunele rămas în urma focului pe care voi l-ați aprins, dar nu v-ați obosit niciodată să îl stingeți.

 

Anunțuri

Dacă noapte

•Mai 22, 2012 • Lasă un comentariu

Dacă noapte n-ar fi, nu s-ar mai povesti
Toate spaimele nerostite-n trezie
Cum ar fi să nu mai fie
Decât lumini și zori de zi?

Scâncete, tremur și vise sinistre
Pierdute ar fi în mințile pline
Cum oare ar fi să nu ne aline
Nici somnul adânc în orele triste?

Cu ochii căscați aș sta pe vecie
S-aștept mântuirea inconștienței
Să vină aievea somnul clemenței
Căci fără uitare, n-ar fi nici magie.

T de la tristețe și T. S. Eliot

•Aprilie 1, 2012 • Lasă un comentariu

No! I am not Prince Hamlet, nor was meant to be;
Am an attendant lord, one that will do
To swell a progress, start a scene or two
Advise the prince; no doubt, an easy tool,
Deferential, glad to be of use,
Politic, cautious, and meticulous;
Full of high sentence, but a bit obtuse;
At times, indeed, almost ridiculous—
Almost, at times, the Fool.

Nu m-a întrebat nimeni. N-aș fi înțeles oricum. Nu m-am priceput niciodată în a refuza necunoscutul, în a respinge din exces de precauție. Mi-a plăcut să calc pe cărbuni, să îmi hrănesc rănile cu lămâie și sarea apelor din ochi. Aș vrea să mă înțelegi când îți spun că nu vreau să fiu altfel, dar nu vreau să fiu așa. N-am idee care ar fi câștigătorul dacă în ring s-ar afla dragostea și ura de sine. Dragostea și ura de om, frumos și mizerabil. Sunt plină de mine, dar goală de viață așa cum e definită în dicționar. Nu cresc, nu metabolizez, nu mă reproduc, nu evoluez. Poate singura dovadă a existenței mele este faptul că se va opri. Dacă mori înseamnă că ai existat cu adevărat? Așa cum se spune că proverbialul copac nu a căzut dacă nu a apărut în presă căderea, poate nici eu nu exist dacă nu își amintește nimeni de mine. Oamenii din cimitir n-au existat. Bineînțeles, au existat poeții, oamenii de știință, muzicienii, morminte pe care există mereu lumânări aprinse și flori proaspete, parcă batjocorind râncezeala locului. Exiști doar dacă ești validat. Exiști doar dacă primești like-uri, dacă cineva se obosește să te întrebe „ce mai faci?” și așteaptă să răspunzi. Exiști dacă cineva îți dă un retweet, dacă te sună altcineva în afară de mama ta, cea obligată să te iubească și se simte vinovată în momentele în care ești atât de greu de iubit. Nu mai exist pentru că nu râd sincer, pentru că nu mă interesează, pentru că nu îmi tresaltă inima la nimic altceva decât la gândul de a nu mai exista.  Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu.Image

Câteodată

•Martie 20, 2012 • Lasă un comentariu

Câteodată nu vrei decât să se oprească. Să nu trebuiască să-ți petreci zilele în postura de burete în care se strâng litere, melodii pe care nu le vei mai asculta niciodată, mirosuri de metrou și fețe de străni pe care le vei visa, căutându-le cu disperare sensul. În tine n-au loc și întunericul și lumina, și așteparea și răbdarea. Dacă te-ai putea privi dormind ai face-o? Dacă te-ai putea ascultând vorbi, ai tăcea? Când mă întreb cât de mult e prea mult, nu vreau să știu răspunsul. Precum provebiala femeie care-și întreabă soțul dacă rochia o arată grasă, mă întreb dacă mă prinde bine rolul de om, dar nu fac loc răspunsului. Cu toții suntem în formă pe dinauntru pentru că fugim de ce  nu vrem să auzim. Fugim artistic, științific și olimpic, cu băi aromate, cu cărți pe care ne imaginăm că le-am fi putut scrie și noi și lucruri de un special îndoielnic, pentru că ce-a mai rămas special dacă e la îndemâna tuturor? Ce e al tău când tot ce ai împingi obsesiv în fața celorlalți, vrei să vadă, vrei să știe, vrei să însemni mai mult decât o statistică, un 1 din 7.000.000.000. Nu mai vreau calea creierului, a inimii sau a stomacului, nu mai vreau să știu ce faci ori ce-ai făcut pentru că interesul meu e mimat. Orice mi-ați spune, în mintea mea vă voi desena coarne sau mustăți și voi tânji la singurătatea pe care mulți o invocă, dar puțini o suportă. Câteodată nu vrei decât să se oprească și să poți să fii.

Vanitas

•Februarie 23, 2012 • Lasă un comentariu

No sun sufficient
For all this cold within
Nor gods to forgive
All of my mortal sins

No streams or rivers
Will wash my face anew
No stars sufficient
To make these dreams come true

No flowers will they
Colour my darkened eyes
No ears will want to
Listen to all my cries

No flames will burn off
The roots of my despair
No lungs will want to
Get me to breathe their air

No scorching passions
Will ever know my limbs
No wishful thinking
Will make me want to live

No mud to bury
A broken woman’s bones
I keep on living
Under the sticks, the stones.

Și iată-mă

•Februarie 20, 2012 • Lasă un comentariu

Un vis a mai rămas

un vis al zilelor cuvântătoare

când vorbeam cu mai mult decât flori și mesaje

mai mult decat întinși pe spate noaptea și

spânzurați în tramvaie ziua

ochii noștri de onix nu vor mai vedea niciodată smaraldul

la care au fost martori sorii apuși ai iubirii

„și iată-ma încercând să trăiesc”

încet, cu câte o bătaie de inimă pe rând,

pentru a nu-mi opri tremurul degetelor care te caută

în geometria spațiilor pe care

nu le-ai măsurat decât cu ecouri

din care au ramas doar vânătăile pe sânii mei îndreptați spre tine

ca o busolă ce indica rătăcirea.

Examen oftalmolgic

•Iunie 23, 2010 • Lasă un comentariu

A observat cineva?

Că vorbim mai mult decât ascultam

mai mult decât ar putea asculta toate urechile lumii

urechi de straini și prieteni, de mamă sau de tată

oameni care aleg tăcerea, plecându-și capetele

nu știu că toți bărbații sunt regi și toate femeile regine

doar că nu au tron

doar eșafoduri.

A observat cineva?

Că nu mai există liniște

nici în mijlocul iernii, nici când te trezești în miezul nopții

și numeri pe degete mașini sau oamenii de pe stradă

ce merg în cercuri crezând că merg înainte

doar tu de sus, un dumnezeu insomniac,

știi că nimeni nu merge de fapt nicăieri

pentru că nu au unde să ajungă.

A observat cineva?

Că nu ne mai aparținem decât sub ploaie

lipindu-ne trupurile frânte sub umbrele

formam de fiecare dată un monument al nevoii

nevoie de tine și de mine, de trecut și viitor

de bani și caldură și poate ceva de pus pe masă

pentru când vom fi singuri cu ceea ce avem

și avem atât de puțin.