I feel

I feel

I feel the guilt

I feel the guilt of online shopping

For spoiling myself after a moderately challenging day.

I feel the guilt of rushing in supermarkets

To buy sugar free paleo ice-cream and organic lemons

As I see an old hunchbacked old woman

Stuck gazing at a freezer window

Doing the daily math of “What can I afford from here”.

I feel the anger

I feel the anger of ending up not doing anything

Because I can’t do it all.

I feel the anger of remaining silent, turning my head, averting my eyes,

Waving my hand to signal “leave me alone”

To those who might need me.

I feel the void

I feel the void of counting my daily steps, of drinking water

Of limiting my intake of this and that

While heading at an unbeknownst speed, with only the safety belt of moderation

Towards the same destination as everyone else.

I feel the void left by all the people I don’t speak to

Because they’ve said some mean things

That were much kinder than all the thoughts I had of them.

I feel ashamed

I feel ashamed for having so much

And for not having enough

To feed the devourer of food, sex and futility

Living inside my neglected dermal shell.

I feel guilty, angry, void and ashamed

I don’t feel well

 

B-sides (A-drama)

It used to be me

 

The big hand

 

Scared as you

 

Fear of ghosts

 

Ocean

 

Dormi?

Moarte,

Doar pentru că nu ți-am mai scris

Să nu crezi că am uitat de tine.

N-ar trebui să fie nevoie să-ți spun că te iubesc!

Cerșetoare de afecțiune fără luciu,

Să nu fii geloasă pe Viață

Între noi e doar ceva temporar.

Știu că alții visează la Viață fără de Moarte,

Dar eu nu sunt așa.

Eu pot deopotrivă

Să fiu plină de Viață,

Plină de tine

Și goală de mine.

 

Moarte,

Mă gândesc la tine.

Și tu o faci?

Mi-ar plăcea să fiu pe patul tău învolburat acum.

Îmi stă bine în negru,

Dar știu că vrei să port nimicul.

Uneori nu mi se pare cinstit

Ca tu să mă poți avea oricând

Și oasele mele să te tot aștepte.

 

Când ajungi să stingi lumina.

 

Ce-am lăsat

Pe unde-am călcat iarba e arsă
De gândurile îndepărtării-ideal
Am înroşit câmpul luându-mi câmpii
Scurgându-mi durere prin tălpi

Fericire, fata morgana,
Pe ce uşă să intru să te găsesc
Întinsă, crăcănată, aşteptând
Să intru în tine şi să nu mai fiu?

Am lăsat buze crăpate
De-atâta ocară fără direcţie
Am lăsat cuţite curate
Fără sânge ce striga „Vărsare!”

Tatăl meu, care nu eşti în ceruri
De ce m-ai desenat cu cărbune?
De ziua ta, mămico,
În dar ţi-am adus angoasa.

Mai unsprezece

M-am gândit să scriu o poezie prin care să mărturisesc că nu mai e poezie în mine. M-am gândit apoi mai bine şi-am vrut să scriu o proză poetică, tot de confesiune, în care să spun că niciodată n-a fost mai multă poezie în mine, doar că poezia ce mă locuieşte e proastă. Sunt ca un Eminescu realist, ca un Bacovia optimist, ca un Stănescu lucid ori ca un Blaga care ştie de ce l-a trimis mama lui în lumină*. Sunt fără identitate. Fără început, doar cu sfârşit. Sunt obsesia nejustificată faţă de persoana I. Sunt o rană pe care o zgârii fără să o las să se vindece doar pentru că îmi place cât sunt de roşie pe sub negru.

 

Unde se termină liniştea mea şi de la ce a început?

Să mai îndrăznesc să sper că aerul rece o sa-mi amintească vreodată de altceva decât de mormânt?

 

Nu ştiu să fiu sinceră fără explozii de artificii, fără culoarea adjectivelor care să-mi aducă lumină în minte. Zeci de mii de cuvinte care mă lasă să-mi exprim nimicul. Verbe de mişcare pentru drumul drept către sfârşit. Adverbe de mod pentru cum o să mă termin şi de timp pentru când o să se termine şi de loc pentru unde să merg să se termine? Interjecţii nu sunt destule pentru tremuratul sufletului meu, nici subiecte pe care să pot da vina. Doar adjectivul îmi face dreptate. Sunt singuratică, sunt singură. Singuraticii sunt singuri sau ipocriţi.

 

Viaţa e ca un tangou cu tine însuţi. Te laşi pe spate, te aţâţi, îţi ridici picioarele şi te răsuceşti, totul pentru un climax artistic care vine şi trece şi-ţi rămân doar aplauzele celorlalţi, asta dacă s-a obosit cineva să te privească. Cine mă scapă de dansul infinit şi erotic al morţii?

 

 

*Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri,
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevarăt şi care-i mai frumos ?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul mi se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis ?

Aerul e rece.

Un moment cu mormântul

Cine mă prinde când cad în uitare?

Şi joaca mea de-a visătoarea

Se transformă în boală?

Să visăm amândoi că suntem marea

Şi trupurile noastre de apă se ciocnesc ca nişte valuri

Degeaba, spumos şi albastru.

 

Cine mă prinde când nu cade ploaia?

Rădăcini nefireşti mi-au ieşit din orbite

S-ajungă pe tine, să-mi înflorească floarea agăţătoare

Şi să mă-nfig în adâncuri.

Cu seva ta sărată şi schimbătoare

Aş putea trăi fără idealuri.

 

Cine mă prinde când cad în luptă?

Soldat fără glorie pe câmpia

Libertăţii de a fi sau a nu fi.

Întunecimile mele nu ştiu să reflecte

Decât lumina ta necontenită.

 

Cine mă prinde când cad în păcat?

Şi târcoalele deznădejdii sunt ca un carusel infinit

Ce mă dă peste cap şi vomit şi nu e nicio bară

De care să mă ţin.

Am grijă să nu cad, dedesubt e mormântul

Dar nu-i nimic, îmi stă bine în roşu şi negru.

Noi e persoana întâi singular

Fericirea e aducătoare de vinovăție. Din ipostaza de condamnat la moarte, ți se pare că nu ți se cuvine o prăjitură cu cremă de prietenie, un pahar de apă limpede ca iubirea împărtășită, o friptură coaptă la focul mulțumirii de sine. Nu, ultima ta masă îți va sta în gât și o să te gândești mereu la pământ, la unde ți-e locul, la răcoarea singularității și a fulgului unic, dar cu o cădere similară cu a celorlalți. Cădem cu toții. În gropi de asfalt, pe care ni le săpăm cu vorbe ascuțite și apoi le acoperim cu frunzele scuzelor, zburate mult prea ușor. Dacă am pune toți oamenii nefericiți într-o încăpere, ar deveni fericiți împreună? Mai e plăcută regăsirea în ceilalți? Când îmi regăsesc dramele în ceilalți, mă simt ca atunci când eram mică și încercam să mă uit în oglindă pe întuneric. Mi-e teamă, mă văd pe mine, dar parcă nu sunt eu, parcă sunt schimonosită de întuneric și lumina lunii e artificială, căci luna înseamnă și refugiu pentru îndrăgostiți, și nebunie. Dacă ne-am strânge cu toții și ne-am asculta, am vrea să ne mai ascultăm? Nu ne-am acoperi urechile ca niște maimuțe încăpățânate ce-și așteaptă rândul să mestece banana sau să moară masculul alfa ca să-i putem lua locul? Fericirea e vinovăție și panică. Nefericirea e vinovăție și panică. Iadul sunt ceilalți și raiul sunt clipele în care pot să mă plâng de ceilalți și de singurătatea pe care mi-o aduce apropierea de ei. Sunt singură între milioane și mă prefac modern că vreau să nu mai fiu așa. Că prietenia e condiționată de o notificare pe chat așa cum câinele lui Pavlov saliva la auzul unei sonerii. Că iubirea e condiționată de trandafirii roșii, nu albi sau galbeni, nu, albul e moartea și galbenul e gelozia. Că dragostea de mamă și de tată înseamnă bani și încurajări false, că dragostea de animal se naște din mai mult decât nevoia animalului de a mânca și-a fi mângâiat. Că nu am nevoie de voi și-mi șterg toate urmele, dar las mereu niște firimituri de pâine acolo să le mâncați ca niște ciori flămânde și să-mi spuneți că le-ați mâncat de dorul meu. Mă prefac că trăiesc și că aleg să rămân în viață, că mănânc sănătos și fac sport și că viața trebuie prelungită și că se poate muri de bătrânețe, nu de plictis. Da, trăiesc și nu aștept moartea așa cum nu am așteptat nici viața. Ce bine-ar fi ca liberul arbitru să nu sufle în fluier ori de câte ori ți se pare că ești un exponat la grădina zoologică. Nu unul nobil, cu care copiii să își facă poze, ci lupul care se plimbă dintr-un colț într-altul și trăiește doar pentru repetiția pașilor. O repetiție fără finalizare, fără spectatori și bilete vândute, totul e gratis și fără public. Sunt liberă să trăiesc, deci nu sunt liberă să mor. Și nu mai știu care e diferența dintre fericire și nefericire.

Dor de ducă

De fiecare dată încep să simt lipsa oamenilor cu o mică întârziere. Poate așa cum amân spălatul vaselor amân și dorul. În era calculatoarelor, totul are un lag. Până de curând, înjuram printre dinți pereții de bloc din București, subțiați de speranțele și iluziile care se scurg prin ele o alarmă care se declanșa deasupra în fiecare dimineață la ora 6. Apoi s-a oprit, iar o bună bucată de timp nu am știut de ce. Vecinul care se trezea în fiecare dimineață la 6 și fuma la fel de mult ca mine a murit de cancer de plămâni. Și deși nu l-am cunoscut dincolo de un „bună ziua” stângaci la intrarea în lift, azi mi-e dor de el și de alarma care suna. De constanță. Nu mă împac deloc cu schimbările. Abia acum îmi dau seama cât mi-e de dor de bunicii care au căzut secerați de trecerea timpului anii trecuți. De poveștile lui despre război și avioane care mă plictiseau teribil. De criticile ei și de singurele momente în care mă aprecia – când îi citeam din Psalmi din Biblie. Nu i-am citit destul, nu am făcut destul. E firesc ca moartea să scoată la iveală egoismul? O tânără cu bunici morți nu mai e tânără ci, așa cum m-a asigurat vânzătoarea de la supermarket azi prin fraza „taci puțin că așteaptă femeia aia să o servesc”, e femeie. Deși nu mă machiez, urăsc toate felurile de creme și ritualurile mi se par mai complicate decât o problemă de geometrie și nu am pantofi cu toc, doar bocanci… sunt femeia aia. Am parcurs de atât de multe ori drumul casă-metrou cu ochii în pământ încât fiecare piatră mi-e prieten, fiecare gaură crăpată și fiecare muc de țigară uitat cu săptămânile a fost privit și răsprivit. Ochelarii mei de cal sunt rușinea, sila și decepția. Încă nu m-am hotărât dacă eu sunt dezamăgirea sau ceilalți. Iar în plasa nemulțumirii mele cronice au căzut multe muște cu chip de om, pentru toți sunt omul care spune ce gândesc, gânduri cam scabroase uneori, dar amuzante. Ridi, Pagliaccio, e ognun applaudirà! Vă aștept aplauzele care mă transformă în neom, în tot ce detest. În argila în care și-au băgat mâinile murdare și părinți și bunici și bărbați excitați și femei invidioase. Un geam murdar de amprente pe care niciun ziar nu îl poate șterge fără a lăsa scris cu cerneală neagră măcar o insultă, măcar o părere nesolicitată. Și-am ajuns de la lipsă și saudade la mine, poate măcar scriind îmi pot da seama cât de mult îmi place să-mi privesc reflexia murdară în toate bălțile, cât de mult urăsc să mă iubesc și gândul că nimeni nu mă va iubi sau urî așa cum știu eu să o fac. Nopțile trecute am visat că m-am întâlnit pe stradă și m-am bătut cu pumnii și picioarele. Nu am ripostat deloc, ba chiar râdeam. Am înțeles că eu sunt călăul și eu îmi pun pe cap vălul negru în fiecare dimineață, după ce-mi dau jos vălul somnului. În fiecare zi mă înmormântez silit și tot eu sun clopoțelul să audă cineva că nu sunt moartă, dar nu se aude. Pentru că nu vreau să se audă…

Rușinea de a nu ști

Când ați auzit ultima oară pe cineva spunând „nu știu”? În epoca modernă, a-ți mărturisi lipsa de cunoaștere echivalează cu a mărturisi o crimă, căci poliția atotcunoscătorilor nu doarme niciodată și nu mănâncă gogoși, ci rahat. Fizică nucleară? Boli de piele? Formații obscure? De la vânzătoarea de la magazin, secretara de la muncă sau aurolacul ce-ți cere insistent o țigară, oricine poate purta o conversație pe aceste teme. Acesta e blestemul nostru modern – a avea la îndemână toată informația din lume, online sau offline, dar a alege știri sau rezumate gata rumegate de alții și a ni le însuși cu atâta dedicare încât să le putem repeta în orice bar afumat alături de prieteni care ne urăsc în secret ca și cum le-am fi gândit singurei. Nu e minunat? Nu mai există îndoieli, proverbialele two sides of every story, dileme sau semnul întrebării. Nu mai există idei originale, reciclarea e tare la modă, toată lumea o practică fără să știe, reciclăm aceleași idei și gânduri ale anticilor de câteva zeci de ani încoace. Pe Facebook dăm share la glume obosite, râdem de cei care nu sunt ca noi și ei la rândul lor râd de noi. E ok, nu mai trebuie să gândim, nu mai e nevoie să punem nici ghilimele, gândurile altora sunt ca și ale noastre, plagiatorul neprins, gânditor cinstit și predicator în fața unei mulțimi cu gurile căscate în așteptarea unor poante pe care să le spună mai departe. De agnozie ați auzit? Bineînțeles, doar le știți pe toate. Pe vremea lui Socrate, lumea își mărturisea neștiința fără a fi persecutat. Asta vă urez tuturor, să nu știți totul, ajunge și mai puțin, dar să știți bine.

Memento mori, obliviscere vitam

Trăindu-mi traiul o să uit să mor

Părăsirea carcasei purtătoare de vise

Va rămâne o amintire străină a unui alter ego ghinionist

Ce nu invocă nemurirea ca răspuns la „Ce planuri de viitor ai?”

Știința sucombării se învechește odată cu optimismul –

Prietenul înduioșant al vânătorului de ușurătate.

Când cea mai mare aventură e clipitul,

În orbite mi s-au cuibărit particule de nădejde

Că eu nu sunt ca celălalt, că eu nu sunt umană;

Născută, nu făcută, cea de o ființă cu moartea

Prin care toate s-au desfăcut.

 

Iar dacă a muri însemnă a privi soarele în față, îi voi privi cu drag până irișii mi se vor transforma în cărbunele rămas în urma focului pe care voi l-ați aprins, dar nu v-ați obosit niciodată să îl stingeți.